1. Cine eram eu

Cine mai stie cum era viata mea inainte de acest hop pe care l-am primit de la Dumnezeu?Eu spuneam ca sunt un om normal, o femeie de succes cu o familie frumoasa si fericita. Am fost un copil fericit, cu o sora si un frate mai mari decat mine,asa ca proape ca am crescut ca si singura la parinti. M-am simtit ingrijita tot timpul. Inginer TCM, casatorita cu cel mai bun om posibil,Gabi, si binecuvantata de Dumnezeu cu un baiat, Alex. Director de fabrica in ultimii 16 ani, in Medias, imi place ceea ce fac, imi petrec multe ore la munca pentru ca totul sa tinda spre perfectiune. In urma cu 8 ani o pierd pe mama mea cand avea aproape 73 de ani  si  acum doi ani pe fratele meu.

Viata te duce si te obliga cumva sa fugi mereu. De fapt nu e viata, suntem noi, cei care nu stim sa ne oprim si sa ne uitam cum trece viata pe langa noi , deoarece suntem prinsi in mrejele si in vartejul acesteia. Vrem tot mai mult ne dorim bunuri, concedii , scoli pentru copiii nostri, avem impresia ca suntem de neanlocuit si ne pierdem de fapt in lucruri marunte.  Ce este important? Sa avem multe lucruri, sau sa petrecem timp cu cei dragi? Nu ne gandim la asta pentru ca nu avem timp. Nu avem timp nici macar sa suferim atunci cand pierdem pe cineva drag, deoarece ne cheama datoria. Datoria de cetateni, de angajati, de pariniti, soti sau de fii. Si atunci nu avem timp pentru noi, de fapt nici nu gandim ca am avea nevoie de acest timp. Ne bucuram seara cand ne punem in pat ca suntem cu toate obligatiile bifate pe ziua care se termina, verificam daca avem lista pentru ziua care este pe punctul de a incepe pentru ca e tarziu deja, si apoi repede inchidem ochii sa apucam cateva ore de somn. Rareori ne mai gandim la Dumnezeu, desi este cel mai important gand pe care ar trebui sa-l avem in fiecare zi. Si sa-I multumim pentru ca existam. Dar noi nu avem timp, poate furam putin asa cateodata o ora doua la bisericuta din deal pentru ca ne place , ca parintele face slujbe seara doar cu lumanarile aprinse si e tare linistitor si atunci ,eu cel putin,pot plange in voie pentru ca am impresia ca nu ma aude nimeni. Iar parintele dupa slujbe are rabdare si vorbeste cu mine si nu imi cere niciodata nimic , nici nu ma cearta sau sa ma mustre macar. Dar e putin si e in fuga, pentru ca apoi sa fug in jos din dealul cimitirului pentru a reveni la” viata mea adevarata” unde trebuie sa fiu puternica pentru ca sunt multi care asteapta si depind de mine, de deciziile pe care trebuie sa le iau tot in fuga . Dar imi place viata mea, de fapt nici nu m-am gandit vreodata daca as face altceva, pentru ca e perfect asa. Nu imi dau seama cand si unde incepe stresul, doar imi aduc aminte ca in urma cu cel putin 12-14 ani incep durerile de spate. Sa fie stres? Sa fie pentru ca nu fac sport? La 40 de ani incep sa cochetez cu sportul. Gasesc ceea ce imi place cel mai mult, si anume Zumba. Incep de doua ori pe saptamana, pe langa alte sporturi cu care doar cochetez, pentru ca nu am fost niciodata un sportiv . Ma opresc cand o pierd pe mama mea si nu mai pot sa reiau pentru ca nu mai gasesc bucuria necesara pentru acest sport. Dar gasesc altele. Ma misc incontinuu, pentru ca vreau sa fiu sanatoasa, pentru ca stiu ca sportul te tine viu.

In timpul pandemiei au fost zile in care nelinistea, frica, raspunderea pentru tot ce se intampla in jur au fost maxime. Lumea era acasa si eu eram la serviciu, sa stau acolo sa nu se intample ceva. Nu mai stiu sigur, dar nu cred ca mi-a cerut nimeni sa merg, dar nici nu mi-a zis nimeni sa stau acasa, asa cum am zis eu angajatilor, doar ca ma simteam raspunzatoare sa fac pe toata lumea constienta de ce se intampla. Au fost o gramada de luni cu foarte multa neliniste

Vreau sa va spun toate acestea pentru a intelege si alte persoane ca si mine, ca nu este totul doar munca si ceea ce trebuie, pentru ca asa zice societatea. Imi doresc sa fiti mai ingaduitori cu voi si sa va dati mai multa importanta. In primul rand trebuie sa fim noi bine pentru ca apoi sa putem avea grija de ceilalti cat mai mult timp.

Sa ne revedem cu bine, dragii mei!