Mihaela13 ianuarie 2022, după-amiază cândva, spre seară chiar, încep să mă trezesc câte puțin din anestezie. Sunt în salonul de AȚI unde trebuie să stai o noapte după orice operație. Este dureros, se învârt toate în jurul meu, adorm iar. După ceva timp când sunt din nou conștientă îmi dau seama că sunt în viață și încep să Îi mulțumesc Domnului pentru că m-a salvat.
Mă lupt să îmi revin însă nu mi-e bine, apoi îmi aduc aminte de cuvântul care nu se rostește decât în șoaptă și plâng. Dorm și apoi plâng. Trece prima noapte, dimineață celelalte 5 persoane care erau operate în aceeași zi cu mine pleacă în saloane și apoi acasă. Eu rămân.
Nu îmi pot reveni și stau încă în pat cu un mare rău. Pentru că plâng nu mă ajută , dar nu pot altfel. Nu mă pot opri. Îmi aduc aminte că în buzunarul halatului cu care urcasem din salon la terapie intensivă (aceasta fiind cu un etaj sau două mai sus decât salonul normal) am metanierul pe care îl primisem de la părintele duhovnic și rog o asistență să îl caute.
Acum sunt mai aproape de Dumnezeu. Simt o forță mare prin faptul că ating acest metanier și că am ceva al meu , drag, cu care mă pot ruga așa frumos. Mă rog și plâng. Mă tot gândesc la copilul meu și la faptul că nu sunt pregătită să nu-l mai văd. Nu pot muri încă!
După încă o noapte încerc din nou să mă ridic însă e imposibil. Doar fac câțiva pași cu ajutorul asistenților, dar nu pot sta nici pe marginea patului. În cei câțiva pași îmi schimb patul și mă mut la geam, acum fiind sâmbătă sunt singură în salon și chiar pe etaj și m-i se oferă această favoare.
Stau singură de trei zile fără o carte, fără telefon, doar eu cu Dumnezeu, apoi văd că în fața geamului este o biserica. Sunt mai aproape de El. Îmi da putere! Sunt mai bine, nu îmi mai e așa rău. Apoi duminică pot să mă ridic, chiar să merg până la baie. Încă o noapte de reculegere și de îngrijiri deosebit de atente din partea tuturor și luni dimineață cobor în salonul meu, unde va trebui să mă descurc singură.
E bine să ai timp să fii cu ține și cu gândurile tale. E bine să nu foloseșți telefonul câteva zile pentru ca să îți dai seama ce ți se întâmplă, dar îți dai seama? Nu prea. Pentru că frică, groază de moarte și de necunoscut sunt atât de puternice încât nu știi ce să gândești.
În acest timp domna doctor Elena U. a venit în fiecare zi să mă vadă. Mi-a fost bine, am reușit să vorbesc cu dansa și să comunic acasă cu băieții mei. Mi-a făcut o fotografie că să le-o trimită și a fost prima dată când am încercat să zâmbesc, pentru a nu-i îngrijora. Din nou masca pusă că să nu rănesc apropiații, dar ce simțeam eu nu trebuia să aibă o importanță pentru mine în acel moment.
Ne facem rău nouă, le facem rău lor în momentul în care decidem ce vrem și ce nu vrem să le spunem. Ar trebui să fim liberi și să nu ne mai punem măști, însă așa știm să trăim, așa ne-a format societatea, așa ne-am format noi.
Să ne revedem cu bine, dragii mei!
Draga mea, ești foarte curajoasă. Te admir și te iubesc pentru ceea ce ești. Nu pot decât să-ți doresc tot binele din lume. Ma bucur că împărtășești cu noi trăirile tale.
O îmbrățișare caldă din partea mea.
Multumesc mult !!!
va imbratisez strans