3. În așteptarea diagnosticului

Era o după-amiază de 21 decembrie 2021 când am fost la Sibiu la Polisano pentru consult. După servici, cu forța luată de fina mea Raluca, am ajuns la doamna doctor Rezi Cristina, un medic cu adevărat profesionist și dedicat . După ecograf și consult, mă îndrumă să merg la ginecologie să îmi fac și acolo un consult pentru că sunt niște chisturi pe ovare.

Eu făcusem examen ginecologic vara prin iulie, pentru că, de vreo câțiva ani eram deja foarte atentă la acest aspect și o dată pe an îmi făceam consultul.

Aveam o legătură de vreo 14-15 ani cu doamna doctor ginecolog Ucenic Elena de la Sibiu, așa încât, am îndrăznit să o sun cam spre seară și să îi spun că am nevoie de o programare cât mai repede. Nu avea program însă, așa atentă ca întotdeauna, a venit la cabinet și m-a consultat. Dânsa mi-a spus că, da, sunt formațiuni tumorale la ovarul drept, dar să așteptăm analizele de sânge și RMN. Din primul moment mi-a spus că va trebui operație.

Este un medic extraordinar și un OM minunat. M-am  simțit în siguranță și nicidecum îngrozită de ceea ce urma. A știut să vorbească cu mine și să mă îndrume spre tot ceea ce era de făcut. Mi-a obținut chiar programări la RMN. Împreună am decis cine este cel mai bun medic care ar trebui să mă opereze și unde. A vorbit mult cu mine, m-am sfătuit cu dansa pentru tot ce era de făcut.

Cum era înainte de Crăciun și programarea la RMN era doar prin 29 decembrie, am plecat spre casă cu un nod în gât pentru că eram totuși copleșită de ceea ce mi se întâmplase în acea după-amiază. Pe drum incercam cu fina mea să ne facem planuri de cum o să petrecem Crăciunul, însă nu eram prezența 100%.

Așa cum facem de multe ori în viață, conversăm că să nu fim nepoliticoși sau nu vorbim despre ceea ce ne doare pentru că avem impresia că dacă ascundem subiectul nu e atât de dureros.

Ajung acasă și îi spun soțului meu veștile cu care vin din Sibiu.Suntem amândoi cam debusolați, însă cu speranța că nu va fi rău, doar sunt și tumori “bune” și sigur a mea va fi așa. Așteptăm analizele de sânge și toate celelalte.

Oricum groaza de operație era mare, având în vedere că eu sunt o persoană căruia îi este frică de medici, spitale și cel mai mult de înțepături (injecții). Probabil asta m-i se trage de la multele doze de penicilină cu care eram bombardată de mică pentru răceli sau știu eu ce aveam, că nu eram eu un copil foarte bolnav, însă așa era pe vremea aceea. Țin minte că jucându-mă cu sticluțele goale de penicilină îmi așteptam momentul când trebuia să ajungă doamna asistentă la noi acasă și eram terifiată. Amintirile mele sunt doar până unde o vedeam prin geamul ușii de la cameră, apoi plângeam și gata, nu știu ce se întâmpla mai departe. Poate nu era așa groaznic precum mi-a rămas în minte, însă, se pare că aceste mici incidente din copilărie au repercursiuni de-a lungul anilor cum nici nu ne gândim.

Cu speranța în suflet petrecem zilele de sărbătoarea Nașterii Domnului în familie, liniștiți sau mai puțin liniștiți, așa cum ne este posibil. Frământările sunt mari. Mă tot gândesc că s-ar putea să fie ultimul Crăciun împreună, apoi Îl rog pe Dumnezeu să îmi dea putere să trec peste tot cu bine.

Plâng și apoi mă bucur că sunt încă aici cu ei. Sunt supărată și înfricoșată de ce va urma ( și doar la operație mă gândeam ) ,însă încerc să trăiesc intens fiecare moment ca și cum ar fi ultimul de acest gen și ar trebui să-l țin minte bine și mult timp.

Eram liniștită pentru că eram în concediu, fabrica era închisă și aveam timp să mă gândesc doar   la familia mea și la mine Eram convinsă că totul se va rezolva rapid într-un fel sau altul, pentru a mă întoarce la serviciu. Acesta era gândul meu.

Să ne revedem cu bine, dragii mei!