MihaelaEste foarte important cum intri în sala de operație, pentru că așa vei și ieși. Vorbesc despre starea pe care o ai. Nu pot spune că am fost fericită când am intrat, însă liniștită și fără nicio frică, da, pot spune că eram.
Am avut timp să cuget la ce mi se va întâmpla, am avut momente frumoase de rugăciune și de dialog cu Dumnezeu și cu Sfântul Nectarie, pentru care după cum știți am o sensibilitate anume, deoarece simt că este cu mine tot timpul și mă veghează.
În 3 februarie la ora 6,30 am fost dusă din salon către sala de operație. Am primit o perfuzie și de atunci nu am mai știut mare lucru, dar ceea ce știu e că sunt pregătită și când voi reveni în salon voi avea obiective clare de îndeplinit.
Am revenit, după spusele lui Gabi pe la 10,30 adormită. După câteva ore m-a întrebat asistenta dacă vreau să mă ridic. Nu îmi venea să cred! Eu eram adormită și amețită,dar am zis “acum? Da, sigur”. Și am reușit să mă ridic în picioare lângă pat. Ceva fenomenal pentru mine. Nu îmi venea să cred. În aceeași zi de sâmbătă m-am plimbat de încă două ori prin salon.
O diferența mare față de cum mă mobilizasem cu doi ani în urmă. Cum se explică acest lucru? Poate că și operația nu a fost de așa anvergură, dar psihicul meu și credința mea erau mult mai puternice și așa am reușit să vreau să mă ridic.
Atunci nu prea vedeam sensul ridicatului din pat pe când acum doar asta îmi doresc să mă ridic să încep să merg și să trăiesc această viață pe care din nou mi-A dăruit-o Dumnezeu. Da este un dar pentru că tot ceea ce primim în viață este cu acordul Lui. El a vrut să mă trezesc din nou, El a vrut să se descopere din nou din timp acest ganglion, așa că eu nu am ce face decât să mă bucur și să ÎI mulțumesc.
După câteva zile de spital plec la hotel în așteptarea vindecării tăieturii și în așteptarea analizelor de patologie. Sunt în fiecare zi din ce în ce mai bine. Mă plimb, vremea mă ajută, încep să mănânc mai mult că să prind puteri și mă ajută mult nepoțica mea Pitty , care în curând va deveni finuța mea. Ea a venit să stea cu mine câteva zile și cu firea ei pozitivă și veselă îmi face tare bine. Petrecem zile frumoase împreună.
După o satamana vin analizele care confirmă ceea ce știam de fapt și m-i se propun încă niște analize care vor fi efectuate în SUA. Sigur că accept, aici nu vorbim despre bani, vorbim de cum se poate stopa această boală ‘năstrușnică’. Plec acasă la exact o săptămâna de la operație. Ajung cu bine, la București mă așteaptă Gabi și venim în liniște până acasă, eu dormind tot drumul.
Văzând că toate au mers foarte rapid și dând semne de revenire mult mai bune decât cu doi ani în urmă, mi se urcă la cap acest abur că eu aș fi gata de pornit din nou la aceleași îndeletniciri că înainte. Nu am răbdare să stau. Mi se pare că trece foarte încet timpul și eu ar trebui să fiu bine deja. Da sunt mult mai bine, dar totuși trebuie să îi dau timp corpului să își revină. El obosește cam repede și eu nu îi prea dau voie.
Încă o dată această întâmplare din viața mea mă învață să îmi cultiv răbdarea. Niciodată nu am fost un om răbdător și nu pot spune că sunt nici acum, dar știu că e bine să fii. Da , câteodată dacă nu ai răbdare îți faci rău sau faci rău altora.
Așa că, voi avea răbdare, mă voi face bine și între timp vor veni și rezultatele dinAmerica. Sunt curioasă ce vor spune aceste rezultate, pentru că ele întotdeauna sunt tare grăitoare pentru medicul oncolog. Eu nu mai iau medicamentele mele cu care mă obișnuisem de 1,5 ani și care erau niște inhibitori pentru ADN -ul meu, analizat tot în America. Voi aștepta cu nădejde că se vor găsi altele care să îmi ajute.
Să ne revedem cu bine, dragii mei! 27.02.2024
Spune-ne părerea ta