MihaelaDe fapt întotdeauna Dumnezeu a fost lângă mine prin oamenii pe care i-am avut aproape. E frumos să simți că unora le pasă de tine și fac tot posibilul ca lucrurile să se întâmple pentru a-ți fi mai ușor și a te ajuta atunci când ai mai multă nevoie.
Am început să mă pregătesc și să pun lucrurile în funcțiune, însă eu nu eram chiar în cea mai bună stare. Nici fizic și cu atât mai mult psihic. Asta însemnând că nu puteam gândi chiar bine și rapid, însă, toți mi-ați fost aproape și am reușit! Oamenii dragi care s-au mobilizat sunt prieteni dragi care împreună cu părintele Flaviu au făcut posibil să pot primi mostrele de la laboratorul din Cluj unde erau și de unde nu se puteau ridica decât personal.
Totul s-a întâmplat rapid în aceeași zi când am primit pașapoartele în Sibiu. Nici nu am știut cum, dar ei au făcut să reușesc, să primesc aceste mostre acolo în Sibiu și apoi să pot pleca spre București direct fără a mai trebui să facem vreun drum de Cluj sau măcar de Mediaș. Mulțumesc Sebi, mulțumesc Bogdan și va mulțumesc tuturor.
Cu teamă de necunoscut, cu speranța în suflet, dar îngroziți de ceea ce n-i se întâmplă plecăm spre București cu mașina, dormim la un hotel lângă aeroport și a două zi zburăm spre Istanbul. Abia mă mișc prin aeroport. Trebuie să stau la o coadă interminabilă pentru a lăsa bagajele. Găsim o banca, eu stau jos și Gabi la rând dar mi-e din ce în ce mai greu să stau. Merg la rând, dar după vreo 10 minute simt că nu mai pot. Era 6 dimineață dar eram deja foarte obosită. Deja era prea mult pentru mine.
Trecem cu bine de toate cozile din aeroport după care este un culoar care trebuie străbătut pentru a ajunge în zona porților de decolare. Imediat după poliție trebuie să stau pe bancă. E foarte greu. Nu știu dacă voi ajunge unde trebuie. Noroc mare am cu Gabi care îmi dă multă încredere că voi putea.
Nu știu cum are atâta răbdare cu mine și mă tot gândesc ( acum după un an jumătate de la cele întâmplate) cum s-a stăpânit? A fost tare calm , cel puțin în prezența mea și întotdeauna mi-a dat încredere. A stat ore întregi vorbindu-mi și explicându-mi încă și încă o dată ce scria pe rezultatul analizelor. Vă mărturisesc că nici acum nu știu ce scrie acolo. Mintea mea a refuzat și refuză în continuare să știe ce s-a întâmplat. Pur și simplu nu țin minte.
În aeroportul din București nu am știut pur și simplu cum să facem rost de scaun cu rotile. Ar fi fost indicat, dar nevorbind cu nimeni nu am știut, însă, ajungând în avion am cerut pentru aterizare. A fost foarte bine deoarece, m-a așteptat la ieșirea din avion și ne-a condus prin vama până la ieșirea din aeroport( ieșirea nr.13) unde ne-a așteptat o mașină.
A fost relativ bine. Am ajuns la clinica Medicana Internațional Atasehir unde ne-a așteptat o doamna traducătoare și ne-a condus direct la Profesor Doctor Demiray Mutlu. În aceeași zi. Totul programat cu precizia ceasurilor elvețiene. Ce să va spun, decât că în acest spital toată lumea avea o altă atitudine față de boala mea și față de mine ca și bolnav de cancer. Totul era posibil, nimic nu era de speriat. Chiar dacă eram cu toții cu masca și nu vorbeam aceeași limba, prin expresia ochilor am simțit o liniște care nu o mai simțisem înainte.
Apoi am făcut investigațiile care erau cerute. Toate în același loc doar la etaje diferite. Și toate rezultatele au fost puse pe masa profesorului a două zi. Sigur că înainte să intri în orice cabinet trebuie să plătești, însă așa e normal, noi să plătim și apoi să avem servicii de calitate. Asta e o normalitate mai ales când ești bolnav. Ai niște așteptări din punct de vedere al curățeniei, al modului în care te tratează și altele. Totul era nou, totul îți dădea încredere, iar ochii lor exprimau siguranță.
Și mă tot întreb de ce doar în altă parte se poate? De ce nu facem și noi posibil să avem grijă de oamenii noștri că doar specialiști avem.
Să ne revedem cu bine, dragii mei!
Spune-ne părerea ta