11. Vizita la oncologie în țara noastră

După confirmarea rezultatului histopatologic prin colorații, se pierde orice speranță de a nu avea diagnosticul pe care nu vrem nici măcar să îl pronunțăm, sau nu avem putere, sau nu avem maturitatea necesară. Da, am cancer! E încă acolo.

Puținul suflu cu care trăiam se duce cu totul. Nu mai pot respira deloc. Am impresia că voi muri acum pentru că nu mai am aer, însă, cu ajutorul soțului meu drag încep să respir printre lacrimi puțin câte puțin. Și mă rog.

Nu credeam că ajung aici, speram totuși că ceva se va schimba și nu voi fi chiar eu în această situație, însă Dumnezeu mă trimite pe niște meleaguri necunoscute mie, iar eu nu am decât să merg, să merg, să merg…

Doamna doctor Elena Ucenic, fiind tot timpul aproape de mine vorbește din nou cu mine și ne hotărâm să merg la un medic oncolog pentru a vedea ce este de făcut în continuare. Am programare, dar nu mă simt bine deloc, nu știu cum și dacă ajung până acolo, deoarece sunt tare slăbită, iar vestea aceasta m-a tulburat rău.

Dacă psihic nu ești bine, fizicul suferă tare mult. Iar eu fiind încă tare slăbită din cauza operației, îmi era tare greu să merg, să stau în picioare sau chiar și pe scaun.

Cu eforturi deosebite ajung cu Gabi la ușa medicului, cabinet privat și aștept. Îmi este tare greu chiar și ideea că am venit la așa o specialitate. După ceva timp intrăm înăuntru. Erau două persoane ( medic și asistent) în cabinet, dar erau tare ocupate cu niște hârtii. Îmi cer voie să stau jos, deoarece aveam niște emoții și simțeam că o să cad.

După un timp îmi cere una dintre cele două persoane documentele și îmi spune că știu de ce am ajuns acolo, nu? Că mi-a spus medicul cu care eu țin legătura. Încă nu știam cine e medic și cine e asistent. Erau două persoane tinere așezate la aceeași masă , una lângă alta, dar fiind tare ocupate cu hârtiile și neprezentandu-se, eu încercam să îmi dau seama ce se întâmplă.

Nu m-au întrebat cum mă simt, doar se uitau prin hârtii și mai puneau câte o întrebare. La un moment dat ne spun că mai este nevoie de o hârtie care s-ar putea să fie la fișier și să plece soțul meu să o caute.  A plecat, iar eu am rămas singură, în tăcere , ascultând răsfoiala documentelor.

Mai trece un timp, simt că nu mai pot sta pe scaun, îmi e rău tare. Gabi nu mai vine, pe jos în dreapta biroului unde stau persoanele este o cutie din care se văd mai multe cutii de ciocolată. Mă gândeam că sunt tinere și și-au adus dulciuri să reziste tensiunii de la serviciu. Nu vorbim nimic, nu contează cine e în fața lor, mai bine zis nu contează dacă e cineva în fața lor.

Nu vreau să fiu importantă, însă mă gândesc că în cazul în care cad jos de pe scaun la cât îmi e de rău ce se întâmplă cu mine. Oare ar reacționa? Poate că da.

Într-un târziu apare Gabi cu documentul. Citindu-l, îmi spun că trebuie să mai merg să fac un ecograf la sân pentru că și acolo am probleme. Parcă nu aveam destule! Doamne, ce să mai fac acum? Mă adun și întreb unde se poate face. Înțeleg că e doar la două străzi distanță și că se poate merge pe jos pentru că e aproape.

Așa de ușor e să vorbești când corpul tău e sănătos și te ascultă, însă pentru mine faptul că trebuia să merg încă în alt loc, doar pentru a face o programare îmi era prea mult. Atunci dacă nu era Gabi lângă mine renunțam la tot pentru că nu mai vedeam nicio ieșire.

Așa că, eu merg să îmi primesc tratamentul de la oncolog, după o operație, însă sunt trimisă “două străzi mai încolo “ să fac o programare la un alt ecograf, pentru că,se pare că mai am o tumoră la sân. E prea mult pentru mine, nu mai rezist așa!

Eu nu sunt medic, sunt Inginer, dar nu înțeleg această întorsătură de lucruri. Nu vorbim despre tratamentul meu până nu vedem alte investigații. Sunt foarte obosită, nu mai vreau să văd niciun medic. Vreau doar să plec de aici !

Să ne revedem cu bine, dragii mei!