MihaelaE mare bucuria că plec acasă, sunt mari emoțiile. Mă simt totodată ușurată pentru că văd că mă pot descurca mai mult singură. E încă perioada Covidului și nu intră nimeni în spital. Mă descurc să mă îmbrac, îmi fac bagajul și mă ajută o doamna asistență tare drăguță până la parter unde mă așteaptă soțul meu drag.
E tare emoționant să te reintalnesti cu cei mai dragi. Alex e în mașină, mă așteaptă cu zâmbetul pe buze. Ei au un zâmbet de bucurie dar și de dragoste și de îngrijorare. Îi văd că se comportă cu multă grijă față de mine. Dragii mei dragi, va iubesc așa de mult!
În drum spre casă e tot o veselie. Mergem foarte încet pentru că simt orice denivelare , orice frână. Dar simt dragostea lor și sunt bucuroasă.
E bine acasă! Ajung tare obosită, dar e foarte bine că sunt aici. Doamne îți mulțumesc pentru că m-ai ajutat să fiu din nou acasă!
Într-o săptămâna s-a schimbat total viața mea. E greu să te vezi fără putere de a te ridică din pat, sau, în cel mai bun caz, atunci când te ridici să faci câțiva pași, până în camera alaturata și apoi să nu mai poți sta sus.
Ce se întâmplă cu mine, Doamne? De ce nu pot să îmi revin? Oare chiar m-ai ales să plec din lumea asta acum? Nu sunt pregătită. Ce să fac? Îmi pare rău pentru că nu-mi voi mai vedea copilul cum va deveni un adult, pentru că nu-mi voi vedea nepoții. Sau? Îi voi vedea din lumea unde mă vei duce? Poate că da, însă nu e destul pentu mine acum. Doar plâng pentru că nu vreau să plec. Știu că sunt egoistă, deoarece mă gândesc mult la mine și la ceea ce simt, dar atât pot eu acum, Doamne. Ajută-mă și luminează-mă!
Când am plecat din spital mi s-a spus că e bine să iau legătura cu un psiholog pentru a mă susține pe partea psihică. Vorbesc o dată la telefon cu dânsul, sigur că nu poate atunci când vreau eu deoarece e foarte ocupat și urmează să îmi scrie și să îmi dea o programare peste o săptămâna. Nu mai primesc niciun semn, însă nici nu mi se pare important să mai vorbim. Eu de fapt ce vreau? Să fiu lăsată singură să pot plânge, să îmi plâng de milă.
Imediat ce ajung acasă, vine DOCTORUL SUFLETELOR la mine acasă prin părintele duhovnic. Ce bucurie, ce liniștire. Mulțumesc Doamne!
Și totuși plâng în continuare și aștept să treacă zilele. Sunt grele aceste trei săptămâni. După 14 zile vin rezultatele de la biopsie. Da , sunt încă celule canceroase rămase în corpul meu, dar va trebui să aștept să mai facă niște analize de colorații pe aceleași probe extrase în timpul operației. Cum poate fi acest timp de așteptare, decât foarte greu. Da, te rogi și apoi plângi, plângi și te rogi. Dar cum te rogi? Ajută-mă Doamne, să scap și din această încercare. Cu egoism, da, dar doar atât poți atunci când inima ta este oprită încă, când încă e capul în flăcări și vâjâie încontinuu.
Să ne revedem cu bine, dragii mei!
Spune-ne părerea ta