MihaelaÎn 17 Ianuarie, luni dimineață cobor în salonul normal, unde sunt singură, deoarece colega de camera de acum câteva zile plecase între timp. E bine aici. Asta înseamnă că sunt mult mai bine și va trebui să mă descurc singură.
Și reușesc să fac plimbări până la geam și până la baie. Am curiozități, îmi aduc mâncare și încerc să mă alimentez. E tot mai bine, dar eu nu prea am putere. Mai am două pungi de scurgere și cu ele trebuie “să călătoresc” peste tot. E neplăcut și dureros, însă am speranța. Dacă am reușit până aici, voi reuși în continuare.
Vizita este formată din mulți medici. Nu mai știu exact numărul lor, însă era plin salonul. Îmi pun întrebări și îmi dau sfaturi. Între ei este și doamna doctor Rezi Cristina, medicul internist care a văzut prima dată la ecograf că există niște “formațiuni”. Rămâne în salon când se termină vizita și mai vorbește cu mine. E tare plăcut să vezi că cineva îți dă atenție. Este tare drăguță și se interesează de cum mă simt în special.
Doamna dr. Valeria Vlad, prin doamna dr Ucenic îmi trimite homeopate pentru a putea trece mai ușor peste toate stările pe care le aveam. Chiar vorbește cu mine la telefon și îmi prescrie unele pastiluțe mici și rotunde.
Medicul de salon, dr. Mirela Iosa vine să vădă cum sunt și mă anunță bucuroasă că din punctul ei de vedere pot merge acasă a două zi.
Din păcate eu nu mă bucur deloc deoarece văd că am nevoie de mult ajutor încă, am pungile pe care nu știu cum să le administrez și mi-e tare frică să plec acasă . De ce mi-e frică? Pentru că nu știu cum să mă port, pentru că încă mai am de plâns și pentru că nu vreau să fiu văzută așa neajutorată , iar băieții mei dragi să sufere și să nu știe cum să mă ajute.
Una peste alta, nu vreau să plec și mă sperii. Transmit asta doamnei dr Elena U. , care mă asigura că pot sta cât am nevoie și să nu deznădăjduiesc deoarece sigur o să fiu bine curând.
Am vreo două zile în care stau cu lumina stinsă tot timpul , nu dau drumul nici la televizor și stau cu fața către perete. Doamna doctor de salon mă vede mereu așa și încearcă să mă încurajeze. Primesc ajutor și de la kinetoterapeut, încep să mă mișc mai mult însă e tare greu cu psihicul.
Cel mai frumos e când mă sună Gabi și îmi spune că este în fața spitalului și dacă mă pot apropia de geam să mă vădă. E un sentiment de bucurie, de speranță, de iubire. Era frig, zăpadă, seară târziu, în spital nu era voie să intre nimeni, dar el a venit!!! Atunci am înțeles că suntem o familie și că vom lupta împreună. Am plâns, dar de data asta de bucurie și de dor. Gata, eram pregătită să plec.
Să ne revedem cu bine, dragii mei!
Minunat blogul tău, Mihaela!
Ajuta multă lume care trece prin clipe grele, și nu numai!
Te iubim mult de tot!
Multumesc mult Mirela. Sunt mai vulnerabilă în ultimul timp. Viața ne schimbă uneori, dar eu mă bucur ca m-am schimbat așa și profit de orice moment să spun cum am trecut de tot, poate și alții au nevoie , poate ajuta pe cineva. 🤗
Dumnezeu ne ajuta sa trecem cu bine peste toate și împreună cu Iubirea celor apropiați ne face invincibili. Sănătate și o îmbrățișare din partea mea!
Așa este doamna Lenuța. Doar cu ajutorul LUI am reușit tot. Și tot EL mi-a dat familia mică și cea extinsă, din care faceți parte. Pentru asta și multe altele ÎI mulțumesc și vă mulțumesc și dumneavoastră!😘🤗
Buna , Mihaela ! Este o poveste de viata blogul tau si te-as incuraja sa pui totul intr-un roman. M-am regasit 90% in povestea ta . Ma bucur ca mi-a dat Dumnezeu putere sa nu-mi schimb cursul vietii si sa imi tin capul sus. A fost greu si inca nu s-a terminat. Sanatate si numai bine!
Multumesc pentru incurajarile in a scrie, Daciana.
Sa fim cu capul si cu inima sus mult timp pentru a putea face ceea ce este nevoie si a indruma si pe altii cel putin prin scrisul povestilor noastre de viata.