MihaelaFiind înainte de Anul Nou, nu se putea face nimic până prin 3 ianuarie, așa că am rămas să ne petrecem zilele astea în liniște, acasă, doar eu și cu soțul meu drag.
Vrei să le aranjezi pe toate așa încât să fie în ordine până te întorci din spital sau , în cazul în care nu te întorci să fie ușor de găsit și toată lumea să aibă instrucțiuni. Încerc să mă țin tare să nu fiu prea speriată, dar seara, sau când rămân doar cu Gabi, cedez și plâng. Plâng pentru că mi-e frică , plâng pentru că vreau să mai trăiesc, plâng pentru că îmi doresc foarte mult să mai fiu lângă copilul meu și lângă soțul meu un timp cât mai îndelungat și plâng din egoism, pentru că nu vreau să plec din lumea asta.
Sora mea dragă Mioara și nepoatele mele și mai dragi Ade și Pitty știu ceea ce mi se întâmplă. Sigur că încearcă să mă liniștească toată lumea și le mulțumesc, însă inima mea nu prea vrea să bată normal. Îi este tare frică!
Tăticul meu știa că am dureri mari de spate. I-am spus și lui doar că am primit niște medicamente după care mă simt mai bine și că voi face niște analize. Nu am curajul să rostesc acel cuvânt( CANCER), darămite să le mai spun și altora atât de dragi și de sensibili cum ar fi el.
Fiind zile importante de sărbători frumoase , încerc să mă bucur de tot și să trăiesc fiecare moment ca și cum ar fi ultimul. Doar așa se zice, să îți trăiești fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Nu credeam să înțeleg vreodată sensul acestor cuvinte…
Părintele Flaviu, părintele meu duhovnic, sigur că știe prin ce trec și mă susține. Merg la slujbe și mă rog și plâng și mă gândesc că poate fi ultima pe care o aud și la care particip.
De ce gândesc așa pesimist? Pentru că doar atât pot, pentru că doar așa reușesc să mai respir și pentru că aceasta este educația pe care am primit-o de la socieatatea în care am trăit. În aceste momente tot ce știu e CANCER=MOARTE. Și cui nu-i este frică de moarte la 49 de ani?
La serviciu încă era concediu. Era închisă fabrica până pe 10 ianuarie, deci acolo totul era în ordine. Întocmesc un document în care deleg sarcinile mele cui este capabil să le facă și trimit acest document superiorului cu observația că nu voi fi un timp la muncă din cauza unei operații de urgență pe care va trebui să o fac.
Erau toate rezolvate. Toată lumea se putea descurca fără prezența mea, că doar nu va dura mult și mă voi întoarce, mă gândeam eu pe de o parte. Iar pe altă parte mă gândeam că dacă nu mă mai întorc, va fi totul pregătit așa încât lumea să meargă mai departe.
Mai aveam de rezolvat încă o problemă foarte grea. Să-i spun lui Alex. Dar după petrecerea lui de revelion, că doar nu-i voi strica copilului zilele astea de distracție.
Atunci era încă pandemie , funcționa totul cu certificate de vaccinare și cu teste Covid. Se amână din 3 ianuarie operația mea până în 13 ianuarie. Înainte de a intra în spital merg la al treilea vaccin și fac testul COVID.
Complicat totul, însă, în 12 ianuarie pe un frig groaznic, împreună cu băieții mei dragi, Alex și Gabi, ajung la internare la Polisano. Abia am putut să scriu pe formularele alea fără de care nu puteai intra. Îmi pun masca, îl pup pe Alex, pentru că nu putea să intre doar o persoană cu mine și plec cu Gabi spre a înfrunta “adevărul” .
Să ne revedem cu bine, dragii mei!
Spune-ne părerea ta