5. Primirea diagnosticului

În 30 decembrie îl ducem pe Alex și pe David , prietenul lui undeva la munte lângă Deva să petreacă câteva zile împreună cu mai mulți prieteni.  La întoarcere ne oprim pe la Sibiu la doamna doctor Elena Ucenic pentru a interpreta rezultatele analizelor. În sfârșit le aveam pe toate.

Fiind perioada sărbătorilor doamna doctor nu avea program însă a ținut cont de urgență și de faptul că treceam prin Sibiu și ne-a chemat să vorbim, deoarece în aceeași zi ieșise și rezultatul de la RMN. Pentru mine faptul că a fost așa atentă este un punct tare important, spuneți câți dintre medici va tratează așa?

Când am văzut că îl cheamă și pe Gabi înăuntru în cabinet am înțeles că nu e o joacă, că nu e chiar așa ușor precum am crezut. Ne-a explicat că trebuie să fim o echipă de-acum și ce va trebui să facem, cum să ne mișcăm cât mai repede.

O priveam ca pe ceva de mult preț, îmi transmitea încredere și compasiune iar lacrimile îmi curgeau pe obraji fără să le pot stăpâni. Un plâns în liniște, resemnat, nicidecum disperat. A vorbit cu noi mult și ne-a răspuns la toate întrebările pe care de fapt nici nu le aveam atunci , pentru că eram cam înmărmuriți.

Mai aveam o speranță. După operație , la examenul histopatologic să obținem certitudinea că nu au mai rămas în corp celule canceroase. Însă pentru asta , prima dată trebuia să înțelegem care era diagnosticul și acesta este CANCER.

Acest cuvânt înfiorător l-am auzit prima dată de la prietena mea Cristina. Ea este medic la rândul ei și a trecut de trei ori prin acest diagnostic. Pentru mine a fost cutremurător. În momentul când l-am auzit pronunțat , mintea mea a refuzat să mai gândească. S-a blocat.

Odată cu mintea s-a blocat și respirația, însă în acest timp, deoarece vorbeam cu ea la telefon și nu puteam să nu o ascult, m-am prefăcut , am jucat rolul conversației pentru a-i mulțumi că era lângă mine. Eu după ce  primisem rezultatul  o sunasem și ea îmi răspunsese ,chiar dacă în acel moment nu era în țară noastră.

Știind despre ce era vorba în documentele mele, cu prietenie mi-a rostit cuvântul CANCER , care până atunci nu-l auzisem decât șoptit de unele persoane  și atunci nicidecum nu era vorba despre mine.

Așa că, inima mea s-a oprit. Nu știu cât timp a stat așa, dar noroc cu soțul meu drag , care în momentul acela (și în toate momentele ce au urmat) a fost lângă mine și a reușit cumva să mă facă să respir. Respiram încet, cu frică, parcă erau ultimele respirații și trebuia să îmi iau adio de la aer.

Să ne revedem cu bine, dragii mei!